Raport incomplet, dar adevarat, despre cine si ce ma enerveaza

18 mai 2008

-> SMS-urile prin care ajungi sa te certi, sa te impaci, sa divortezi, sa nu uiti sa iei paine sau sa uiti ca esti blocat in trafic.

-> Telecomenzile care nu sunt niciodata la indemana atunci cand ai nevoie urgenta de ele.

-> Amenzile radar pentru care trebuie sa alergi o jumatate de zi ca sa le platesti.

-> Vedetele de televiziune care vorbesc o jumatate de an despre divortul lor si inca jumatate de an despre sarcina. Unele fac si poze!

-> Musculitele mici din cauza carora ti-e imposibil sa porti culori deschise.

-> Ora la care se difuseaza: „In gura presei” cu Mircea Badea”.

-> Incaperile in care se fumeaza cu ferestrele deschise si cu aparatele de aer conditionat pornite la 16 grade.

-> Incaperile fara aer conditionat. Masinile asemenea!

-> Telefoanele de la 8:00 dimineata.

-> Cozile la Multiplex si numarul pentru rezervari la care nu raspunde nimeni.

-> Discutiile despre Dumnezeu.

-> Bip-urile de la numere necunoscute.

-> Moartea misterioasa a lui Dumitru Tinu. Moartea Elodiei, cea mai misterioasa dintre toate.

-> Basescu, vorbind. Becali, vorbind!

-> Ceasurile Rolex de la chinezi.

-> Mamele care fumeaza langa carucior sau isi lasa nesupravegheati copii in strada.

-> Prietena mea, oricare ar fi ea, cel putin o data pe zi!

-> Cozile la bancomate in zilele de salariu.

-> Meciul „bricheta” dintre Steaua si Rapid!

-> Zilele de luni si noptile scurte.

-> Noptile in general…

-> Taximetristii zambitori care incep sa isi povesteasca viata lor!!!

-> Cartile la moda. (Pe Coelho, daca il prind, il bat!)

Reclame

Iata, critici violente la adresa barbatilor! Nu te asteptai, nu?!

10 mai 2008

In ultimul an, am intalnit din ce in ce mai multe prototipuri de barbati bolnavi psihic, ce ne fac regnul masculin de rusine, ce merita sa fie castrati apoi pusi pe scaunul electric!

ATENTIE LA NEATENTIE! Da, tie ma adresez, barbatului smecher, viril, poate un pic smenar de cartier, unii crescuti in puf de catre parinti, in concluzie celor retardati!

Deci, mai boule, mai dobitocule, a iubi o femeie nu inseamna a o inchide intr-o cusca si sa o transformi in obiect posedat, limitandu-i libertatea, permitandu-i viata numai imprejurul tau. A iubi pe cineva nu inseamna sa detii controlul complet asupra ei si eventual sa o si monitorizezi, si daca ai avea bani si ar exista sa-i cumperi si un gps sa i-l implantezi in inima ca sa vezi eventual daca mai tresare si la vreun alt barbat de pe strada!

Ideea este sa o lasi libera, iar ea sa te iubeasca indeajuns ca sa nu foloseasca aceasta libertate in scopuri necinstite (de exemplu, pentru a te insela), ci dimpotriva, sa se simta libera sa construiasca impreuna cu tine o viata implinita, in care sa aiba loc si alte persoane in afara de tine. Si atunci vei fi mandru de ea si de relatia voastra pentru ca vine din sufletul ei tot si ai si incredere. Evident ca daca te vei comporta asa nici incredere nu vei avea si vei fi mereu nesigur. Iar daca te-a inselat, fii domn, scutura palaria si trimite-o la plimbare, fii selectiv, nu imbecil!

Deci mai cretinule (in adevaratul sens al cuvantului, vezi DEX), tu esti cel care iti lasi o amprenta negativa asupra femeii, o lasi dezechilibrata emotional, care poate maine-poimaine si-ar dori sa o ia de la zero si constata ca de fapt e pe minus! Esti mandru de „realizarile tale„, nu? Tu esti acea javra caruia manifestarile de scandal public: de ce dansezi cu ala, dar de ce te uiti la aia? (etc) ii sunt la ordinea zilei si nu considera ca greseste cu ceva, nu?! Tu esti acel macho caruia trebuie sa i se ceara voie pentru orice face „femeia ta”, nu? Tu esti „violatorul de sentimente” care care o jignesti si-i spui ca e curva desi ti s-a dedicat tie in totalitate, cel putin candva si a facut-o pentru ca te iubea si cu toata daruirea! Tu esti acea scursursa care dupa ce s-a despartit de tine nu esti in stare sa-ti asumi vina, nu ai verticalitatea necesara pentru a face ceva bun cu viata ta si alegi sa o bagi in pamant pe ea, daca e cazul. Tu esti acel psihopat care replica „Nici cu mine, dar nici cu altul!” ii este reper de intelepciune infantila. Ba mai mult decat atat, e posibil sa mai fii si bestie ordinara care desi face atatea scandaluri nefondate, de fapt esti „eroicul” care fute si pe altele si daca e posibil cea mai buna prietena a ei si nu ai taria sa recunosti, iar daca recunosti pentru tine exista scuze, dar pentru ea care nu a facut nimic niciodata ci doar in inchipuirea ta nu exista scuze. Si chiar, daca a facut, ce pretentie ai de la una care nu e mai presus decat tine cu nimic?!

Intrebarile mele sunt:

1. Cum poti schimba o persoana care minte cu obstinatie, si apoi are nesimtirea sa nici nu recunoasca minciunile sfruntate? Cum? Si aici ma refer la acesti fanatici!

2. Cum pot accepta femeile acesti oameni si sa se gandeasca sa faca o casa si o masa cu ei, mai ales cele care nici nu sunt de acord cu asa ceva?!

3. Cum ii poate suporta pamantul pe acesti oameni ce consuma oxigenul degeaba?!


Repede… in Bucuresti!

10 mai 2008

Claxonul masinii din spate urla prelung, apoi se aude vocea soferului: „Misca, ba, mai repede! Dormi?!”. Nu dorm, m-am trezit inca de acum doua ore, doar ca astazi e ziua unei revolutii personale. E ziua in care m-am hotarat sa-l omor pe repede.

E blestemul existentei mele. Il simt in spate in fiecare dimineata in care trebuie sa ma trezesc repede, sa ma barbieresc repede, sa manac repede ceva – desi, de multe ori nu mai apuc – si apoi, dupa ce ma imbrac repede, sa incep o noua zi. Repede incerc sa ajung la serviciu, iar intre doua semafoare ma gandesc repede ce mai am de facut la serviciu pe langa rutina zilnica, asa ca, in momentul in care intru in birou, stiu deja ce am de facut si pot sa ma apuc repede de treaba.

Din doua in doua zile dau repede si un telefon acasa, la parinti, si mama ma roaga sa dau o fuga repede si pe la ei. De fiecare data intervine ceva si trebuie sa inchid repede, asa ca nu promit nimic, dar ma gandesc ca, daca ma ma misc mai repede, e foarte posibil sa-mi fac timp pentru o vizita acasa la sfarsitul saptamanii.

Iar daca nu e nici una din cauzele de mai sus, tot trebuie sa ma misc repede sa ajung sa platesc facturi la banca, datorii sau amenzi de circulatie. Mai ales amenzi de circulatie pentru ca, de obicei, tot incercand sa ma misc cat mai repede, e aproape impsobil sa nu dau peste radare. Sau ele peste mine, ma rog, sa trecem repede si peste asta.

In general, peste zi, scenariul existentei mele continua in acelasi ritm: nici nu-mi dau seama cat de repede se face ora pranzului, asa ca, dau fuga la chiosc si-mi iau ceva ce poate fi mancat la repezeala.

Apoi mai dau cateva telefoane, vorbesc repede cu ea, aflu ca trebuie lamurite repede-repede o mie de probleme, fixam repede-repede (atunci cand reusim sa o fixam) o intalnire pentru ziua urmatoare, si intre doua discutii cu amicii iesiti repede la o tigara, beau repede o gura de cafea sau cola/pepsi.

Fara sa-mi dau seama se face 17:30 si repede plec de la serviciu. In drum spre casa ma opresc la un fast-food/restaurant si comand ceva care sa poata fi gata cat mai repede pentru ca lucrul care mi-l doresc cel mai mult e sa ajung cat mai repede acasa, sa fac repede un dus si sa ma bag repede-repede in pat adormind de cele mai multe ori Mircea Badea – In Gura Presei, singurul loc in care reusesc, din cand in cand, sa-l omor pe repede.


Acasa…

4 mai 2008

Vara asta implinesc 5 ani de Bucuresti! Spun si scriu „cinci ani de Bucuresti” pentru ca orasul in sine nu m-a asimilat niciodata si nici eu pe el. Prin urmare, nu ma pot considera bucurestean (desi posed carte de identitate care-mi atesta calitatea de contribuabil al Sectorului 3) si nici nu pot spune ca „traiesc in Bucuresti” de vreme ce sentimentul care ma incearca ori de cate ori vorbesc despre asta este cel al unei rupturi de „acasa”. Sigur, de aici si pana la meditatii plictisitoare pe tema „dezradacinarii” nu mai e decat un pas, drept care promit sa nu merg mai departe.

Numai ca, iata, scriind cele de mai sus, am ajuns sa-mi explic pentru prima oara o parte din cauzele care m-au facut sa „implor” cateva dintre femeile pe care le-am iubit sa devina „acasa mea”. Fapt pentru care, in contextul amintit, era pentru ele surprinzator si romantic, iar pentru mine, de cele mai multe ori, necesar …

Acum cateva zile am fost acasa, unde am locuit mai bine de 18 ani. (a nu se crede ca nu am mai fost de atunci, ci destul de des). Am oprit masina pe locul unde mi-am julit de o mie de ori genunchii in partidele nesfarsite de fotbal si victoria. Nimeni. Si, mai ales, nimic. Nici macar o tresarire. „Acasa” nu mai de era de mult acolo. Mi-am zis atunci ca locul pe care-l caut e acolo in Bucuresti, numai ca Bucurestiul nu poate fi niciodata „acasa”. Aventura „anilor de Bucuresti” nu se termina niciodata cu happy-end pentru cei veniti din afara. Dupa 5 ani in care am jucat, pe rand, ba rolul chiriasului, ba al propietarului, inca nu l-am gasit pe „acasa” si mi-e din ce in ce mai clar ca a disparut in acelasi timp cu juliturile din genunchi.

Poate ca „acasa” nu exista. Poate e doar nevoia de reprezentare materiala a unor dorinte firesti de siguranta si stabilitate. Daca privesc lucrurile asa – cu toate ca am o usoara senzatie de disconfort din cauza acestei „disectii” – e mult mai simplu sa-mi explic de ce m-am simtit si ma simt „acasa” ori de cate ori ajung langa parinti sau in bratele femeilor iubite.

Numai ca, acceptand logica unei astfel de interpretari, sunt nevoit sa admit si pespectiva disparitiei lui „acasa” pentru ca si parintii, si iubirile ne supravietuiesc doar arareori. Pentru confortul meu psihic ma gandesc ca ar trebui sa admit existenta mai multor „acasa”. Din pacate, nu-mi vine in cap decat comparatia cu incercarea, din start sortita esecului, de a realiza idealul feminin din bucatile perfecte descoperite de-a lungul timpului in trupul si spiritul mai multor femei… Si atunci? Unde e „acasa”?

Dupa 5 ani de Bucuresti, ajung sa cred ca niciunde. „Acasa” nu mai exista, pentru ca s-a risipit in toate incercarile de a-l fixa undeva, in stare materiala. Prin urmare, probabil ca am lasat cate un pic din el parintilor si iubitelor, iar alte bucati le-am risipit prin toate locurile in care, intr-un fel sau altul, mi-am julit genunchii. Vara asta implinesc 5 ani de Bucuresti fara „acasa”.


DEPRIMANT!

3 mai 2008

O stare de rau! Sa presupunem ca e una dintre acele stari pe care le ai in timpul unei despartiri sau dupa ce pierzi pe cineva drag. Oricum, din multe puncte de vedere, starile se asemana pana la confuzie! Cine te salveaza? Nimeni. Raspuns trist, dar potrivit.

Suna telefonul. De obicei e vorba de prieteni care au aflat, nu se stie cum si de la cine. „Stiu cum te simti, dar o sa vezi, trece…” Mai in gluma mai in serios „trece pana maine”! Trece pe dracu’! Reactia e intotdeauan aceeasi, doar prietenii sunt altii. Stai si asculti, te lasi compatimit si imbarbatat. Toata lumea te intreaba daca ai nevoie de ceva. Zambesti stramb, noroc ca nu se vede: n-ai nevoie de nimic, totul e in regula, o sa treaca…

Exista si o categorie de amici care vad in nenorocirea ta ocazia potrivita pentru a-ti impartasi felul in care au trecut ei peste o nenorocire similara. In receptorul telefonului sau – caz tragic de-a dreptul! – chiar in discutii fata in fata, incep sa vorbeasca despre drama lor, in vreme ce tu, cu zambet tamp si privire fals-interesata, asculti, zambesti, te minunezi, dar nu intelegi nimic. E simplu, nu te intereseaza!!!

Cel mai greu e in familie. Parinti, frati, surori, oameni foarte apropiati, toti vor sa-ti fie aproape. Esti „bolnav” si apoi covalescent. N-au nici o vina, dar, oricat ar incerca sa fie de convingatori in compasiunea lor, ceva suna fals. E motivul pentru care simti ca-ti fac mai mult rau decat bine.

In astfel de momente vrei sa fii singur, pentru ca constati ca nimeni nu te intelege. De multe ori nu e nevoie sa-ti spuna nimic, doar sa fie prezenti sau doar o mangaiere care sa o simti ca e din suflet. Deci vrei sa fii singur, dar e cel mai greu lucru de obtinut. Toata lumea se ofera sa fie cu tine, langa tine, pe tine. Toti se simt solidari cu suferinta ta si au impresia ca singuratatea in astfel de momente e la fel de nepotrivita pentru tine ca si cea de care tocmai te-ai despartit/divortat. N-ai cum sa te opui invaziei decat cu riscul de a declansa o serie intreaga de tensiuni familiale. Te lasi incalecat de iubirea oamenilor care „ti-au fost si-ti vor ramane tot timpul aproape”.

Ar fi, probabil, cel mai indicat sa nu privesti televizorul, sa nu asculti radio si sa nu citesti nici un ziar. Dar, pentru ca e aproape imposibil, intri, fara sa-ti dai seama, intr-un vartej: toate sau aproape toate cantecele, filmele si stirile au legatura cu nenorocirea ta. Exista milioane de melodii care vorbesc despre dor, dragoste, persoana iubita si lipsa ei din viata ta. Mai nou, face furori un hit in care se vorbeste despre o ea ridicata la ceruri. Versuri pe care altadata n-ai fi dat doi bani capata brusc o valoare deosebita doar pentru faptul ca se lipesc manusa peste nenorocirea ta. Filmele tampite, din categoria celor pe care candva nu le-ai fi urmarit decat obligat-legat, ti se par intr-o astfel de perioada asezate in grilele de programe ale televiziunilor de cine stie ce mana a destinului. Sunt acolo, in productiile de duzina, cazuri si necazuri, care, iarasi nu se stie cum, iti trezesc amintiri, regrete, nostalgii. Plangi ca prostul in fata televizorului, cu sentimentul cumplit ca, na, ti se intampla si tie, tocmai tie…

O stare de rau te redefineste ca individ. Redescoperi bucurii simple si nevoia echilibrului, te simti comun si vulnerabil. Muritor, altfel spus! Inutil de precizat ca in astfel de momente te rogi mai des, renunti la crucile facute pe fuga in autobuz si e foarte posibil sa ajungi in fata icoanelor in Biserica. Prima oara dupa multa, foarte multa vreme.

Usor, usor, ca orice rana, se vindeca. Prietenii se retrag, raman doar amintirile si semnele starii de rau: o cruce, o despartire. Dupa ceva mai multa vreme, viata le arunca in debaraua cu vechituri a destinului, alaturi de atatea si atatea intamplari peste care ti s-a parut candva ca nu vei putea trece. Si totusi… Norocul fiecaruia dintre noi se numeste „uitare”, ceea ce doresc oricui…


Neincrederea ucide orice adevar, sentiment curat, gram de puritate…

2 mai 2008

Exista oameni, nu stiu cat de multi, dar in nici un caz putini, pentru care suspiciunea, neincrederea, consipiratia au devenit lentilele suprapuse ale ochelarului prin care privesc zilnic lumea inconjuratoare. Sunt oameni care nu mai au incredere in nimeni si nu mai cred in nimic. Pentru ei, orice intamplare, de la oprirea apei calde, persoana care ii spune ca o iubeste la razboiul din Irak, inseamna doar o conspiratie, mai mica sau mai mare, dar, la urma urmei, o conspiratie.

Toti imagineaza consipiratii, zambesc suspicios, ori pe sub mustata, spranceana sau barbie la auzul ori a declaratiilor de dragoste ori oficiale, colectioneaza febril orice barfa sau cancan care i-ar ajuta sa completeze puzzle-ul urias al intamplarilor nelamurite. Cauta adevarul, s-ar zice. Insa nu fac altceva decat sa renege orice adevar si sa caute motive, intamplari, coincidente care sa nege, sa renege ce li se spune. De fapt adevarul nu mai are nici o importanta, a fost inlocuit de un adevar popular nascut din zvonuri, franturi, comentarii in tramvai sau prin alte situatii temporalo-spatiale.

Un apetit pentru ideea de conspiratie la orice nivel si neincrederea in tot ce inseamna cuvant dat! Parca e un delir ucigator, in care lucrurile nu sunt deloc ceea ce par a fi: „E pe bune sau e blat?”, aceasta e una din intrebarile de baza.

Traim starea in care ne-a incremenit lipsa certitudinilor si a oricaror raspunsuri credibile. Cum iti asterni, asa vei dormi! E tot ce pot spune…


Omul lui 2008 !

2 mai 2008

Muncesti mult si castigi putin! Teoretic, este cum nu se poate mai rau, practic, nu-i dracu’ chiar atat de negru. N-ai restante la intretinere, reusesti sa achiti rata la masina, nu mai locuiesti cu chirie, poate te-ai si insurat si ai mai facut si un copil.

Sigur, „cu cat castigi mai mult, cu atat vrei mai mult” e deja un truism, dar e din ce in ce mai necesara o completare: cu cat castigi mai mult, vrei mai mult si, de fapt, ai din ce in ce mai putin.

In primul rand, nu ai timp. Nu-i o noutate, stiu, dar adevarul e ca, in realitate, nici nu vrei sa ai timp. Cand esti obisnuit sa muncesti 10-12 ore pe zi, ti se face frica la gandul ca s-ar putea sa ai la un moment dat cateva ore libere in afara celor deja planificate. Oamenii care au timp sunt dubiosi, ratati, someri. Lipsa de timp nu se confunda cu succesul, dar macar iti da iluzia ca lupti din rasputeri pentru a ajunge la el. E lucrul care te tine la birou cu ochii lipiti de computer si urechile sudate de receptor, chit ca ai fi putut umbla de cateva ore in papuci de casa…

In al doilea rand, n-ai chef. E acoperirea „perfecta” pentru tot felul de lucruri care te-ar putea face sa ai la un moment dat mustrari de constiinta. N-ai chef sa discuti, n-ai chef sa citesti decat reviste, n-ai chef in general, n-ai chef de nimic. Esti obosit, stresat, ai nevoie de relaxare. Motive suficiente pentru ca, in timp, oamenii fara chef sa inventeze televizorul si divortul/despartirea.

In fine, n-ai prieteni. De fapt, nici nu-ti mai vine sa ai prieteni, prietenii sunt energofagi, consuma timp si resurse, cu prietenii trebuie sa te confesezi, iar intalnirile la bere cu amicii pot sa nu duca la nici un rezultat concret. Ceea ce nu se poate spune despre un pranz de afaceri, bunaoara. Lista ar putea fi mult mai lunga, ramane deschisa… ce castigi totusi?

Mai intai, castigi o oboseala cronica. Omul de succes e mereu obosit, semnele unei oboseli cronice sunt precum tresele in general, cu cat mai multe cearcane, cu atat mai bine, paloarea cadaverica e deja semn de distinctie.

Te poti alege apoi cu ulcer sau diabet. Alaturi de divort/despartire, intra in categoria bolilor profesionale si, oricum, e aproape de neconceput sa vrei mai mult si sa nu cresti proportional cu ambitiile exprimate numarul tigarilor si al canilor de cafea. Evident, mesele au din ce in ce mai putin importanta…

In fine, succesul te face din ce in ce mai bogat in amici, cunostinte si relatii, oameni „buni” a caror valoare e dictata de functia pe care o ocupa. Ce mai conteaza ca stai de vorba ore intregi cu indivizi cretini sau anosti? Sau ca succesul te obliga sa participi la tot felul de evenimente mai mult sau mai putin mondene? Oamenii care muncesc mult nu se distreaza, socializeaza.

Lista ar putea fi mult mai lunga, ramane deschisa. Si totusi…

Muncesti putin, castigi mult nu tine. E la limita bunului simt, avem in spate mii de ani in care s-a inoculat filosofia evenirii prin munca. E o crima sa nu muncesti, dar nimeni nu-ti spune ce omori daca muncesti prea mult. Pentru ca, munca innobileaza, inalta, nu-i asa?!