Acasa…

Vara asta implinesc 5 ani de Bucuresti! Spun si scriu „cinci ani de Bucuresti” pentru ca orasul in sine nu m-a asimilat niciodata si nici eu pe el. Prin urmare, nu ma pot considera bucurestean (desi posed carte de identitate care-mi atesta calitatea de contribuabil al Sectorului 3) si nici nu pot spune ca „traiesc in Bucuresti” de vreme ce sentimentul care ma incearca ori de cate ori vorbesc despre asta este cel al unei rupturi de „acasa”. Sigur, de aici si pana la meditatii plictisitoare pe tema „dezradacinarii” nu mai e decat un pas, drept care promit sa nu merg mai departe.

Numai ca, iata, scriind cele de mai sus, am ajuns sa-mi explic pentru prima oara o parte din cauzele care m-au facut sa „implor” cateva dintre femeile pe care le-am iubit sa devina „acasa mea”. Fapt pentru care, in contextul amintit, era pentru ele surprinzator si romantic, iar pentru mine, de cele mai multe ori, necesar …

Acum cateva zile am fost acasa, unde am locuit mai bine de 18 ani. (a nu se crede ca nu am mai fost de atunci, ci destul de des). Am oprit masina pe locul unde mi-am julit de o mie de ori genunchii in partidele nesfarsite de fotbal si victoria. Nimeni. Si, mai ales, nimic. Nici macar o tresarire. „Acasa” nu mai de era de mult acolo. Mi-am zis atunci ca locul pe care-l caut e acolo in Bucuresti, numai ca Bucurestiul nu poate fi niciodata „acasa”. Aventura „anilor de Bucuresti” nu se termina niciodata cu happy-end pentru cei veniti din afara. Dupa 5 ani in care am jucat, pe rand, ba rolul chiriasului, ba al propietarului, inca nu l-am gasit pe „acasa” si mi-e din ce in ce mai clar ca a disparut in acelasi timp cu juliturile din genunchi.

Poate ca „acasa” nu exista. Poate e doar nevoia de reprezentare materiala a unor dorinte firesti de siguranta si stabilitate. Daca privesc lucrurile asa – cu toate ca am o usoara senzatie de disconfort din cauza acestei „disectii” – e mult mai simplu sa-mi explic de ce m-am simtit si ma simt „acasa” ori de cate ori ajung langa parinti sau in bratele femeilor iubite.

Numai ca, acceptand logica unei astfel de interpretari, sunt nevoit sa admit si pespectiva disparitiei lui „acasa” pentru ca si parintii, si iubirile ne supravietuiesc doar arareori. Pentru confortul meu psihic ma gandesc ca ar trebui sa admit existenta mai multor „acasa”. Din pacate, nu-mi vine in cap decat comparatia cu incercarea, din start sortita esecului, de a realiza idealul feminin din bucatile perfecte descoperite de-a lungul timpului in trupul si spiritul mai multor femei… Si atunci? Unde e „acasa”?

Dupa 5 ani de Bucuresti, ajung sa cred ca niciunde. „Acasa” nu mai exista, pentru ca s-a risipit in toate incercarile de a-l fixa undeva, in stare materiala. Prin urmare, probabil ca am lasat cate un pic din el parintilor si iubitelor, iar alte bucati le-am risipit prin toate locurile in care, intr-un fel sau altul, mi-am julit genunchii. Vara asta implinesc 5 ani de Bucuresti fara „acasa”.

Un răspuns la Acasa…

  1. rogvaiv spune:

    acasa?….acasa este in noi….tb doar sa facem putina liniste in agitatia din noi …si vom auzi si simti acest „acasa” ….si acasa va exista cat timp vom exista …cand vom deveni masinarii, acest termen va fi doar un cuvant din DEX
    rogvaiv

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: